Ploua ca un fel de concesie

De Răzvan Penescu • Poveşti personale • 18 Oct 2002

Era ieri, sau poate era alaltăieri, o zi ca oarecare alta, o zi aproape liberă, nu mă duceam la serviciu, nu îmi propusesem să ies nicăieri, rătăceam prin camere goale, mă predam ecranului de calculator citind cîte ceva, corectînd, citeam amantul margueritei duras şi simţeam căldura umedă a Saigonului. Am adormit şi am visat frumos, somn greu, de oboseală dar şi de eliberare, am visat şi am uitat. Afară era vînt şi frig. Şi zgomot mare, crengi ce se frecau între ele, aproape în întuneric. În aer plutea o nelinişte şi somnul meu s-a frînt brusc, leneveam încă în pat, dar simţurile mele reveneau pe măsură ce se contura atmosfera pe care o presimţeam dincolo de fereastră, în petele de întuneric ce se strecurau printre jaluzele, în vuietele înfundate ce cuprindeau spaţiul sonor, în frigul de care mă apăram trăgînd încă o dată pătura peste trupul meu. Eram singur şi simţeam nelinişte dar şi excitaţie, surescitare. Simţeam încărcarea aerului de electricitate dar amînam momentul în care aveam să declanşez furtuna. Pentru că pentru mine se pregătea să înceapă, era atît de evident coborîtă din somnul meu, adormisem cu soarele roşu şi lucitor ascuns în dosul jaluzelelor crăpate cît să pot citi, cu o natură plată şi plictisită şi visul meu uitat modelase totul întru nelinişte.

["oh, I'm sick of doubt" cîntă morrison în noapte şi mă separ o clipă de amintirea ploii, lucrurile prind un nou contur, "i'm sick of dour faces / staring at me from the TV tower / I want roses in my garden", muzica lui Albinoni mă cuprinde, "death makes angels of us all and gives us wings / where we had shoulders smooth as raven's claws" şi muzica urcă şi renunţă la tot ce e pămîntean, creşte în amintire, mă sufoc de frumuseţe, schimb caseta cu una pe care nu scrie nimic, "somebody called me Sebastian"...]

Sarabanda a început curînd. M-am întins spre fereastră şi am privit primele picături strivindu-se de marginea metalică a balconului, lovind-o cu zgomot, lăsînd-o să răsune şi să vibreze, din ce în ce mai atonal pe măsură ce se înmulţeau punctele, cercurile gri închis care se imprimau pe griul pal al metalului. Eram ca un leu în cuşcă, îmi era greu să îmi stabilesc intenţiile, alergam de la un geam la altul, le deschisesem pe toate şi aerul rece intra în valuri în casă trezindu-mă din ce în ce mai tare. Era frig, dar nu un frig rău, era un frig ciudat, reînviorător mai curînd decît agresiv. Şi stropii mari continuau să cadă cu înverşunare, şuvoi neîntrerupt, o perdea de apă care mă încercuise la toate ferestrele, care mă chema să mă amestec cu el. Simţeam cum explodez, o disperare de a nu mă putea dizolva, aş fi vrut să mă amestec în apa aceea care curgea pe trotuare, peste case şi peste pietre, nu era nimeni în jur, doar fulgere care luminau colţuri de realitate, acoperişuri şi copaci pierduţi în apa aceea de început de lume.

Nu am rezistat mult, mi-am pus un pulovăr mai gros, de ale cărui mîneci am tras o vreme pentru a le potrivi, nu aveam răbdare să le aranjez, am luat umbrela şi am ieşit pe stradă, să văd, să simt, să trăiesc în mijlocul apei şi electricităţii. M-am pierdut pe străzile bucureştene, nu mă interesa unde mă duc, încotro, tot ce conta era ploaia care continua să cadă, stropi se prelingeau pe umbrelă, şiroaie alunecau prin rigole, cîteva picături îmi ajungeau pe faţă, lucind pînă se cufundau în pielea uscată. Şi cîntec izvora din mine, repetam la nesfîrşit “I’m singin’ în the rain / singin’ and dancin’ în the rain” şi săream din piatră în piatră. Eram plin, plin de ceva ce nu se mai întîmplase de mult.

A fost ieri sau alaltăieri sau în altă zi, contează mai puţin. Dar a fost. Lumina lămpii se reflectă în fereastră, copacii din faţa geamului sînt galbeni sub lumina farului, aerul rece se scurge spre mine prin crăpătura mică a geamului aducînd amintirea. Tricoul se cuibăreşte mai bine în jurul trupului pentru a-l feri de frig. Faţa-mi soarbe răcoarea şi caută din nou picăturile pe care le-a absorbit. Şi uneori, una cîte una, le aduce la suprafaţă.

plouă ca un fel de concesie făcută unei lumi cenuşii. la radio ştiri despre lucruri foarte grave, o muzică despre oameni care se iubesc. geamuri aburite, mari umbrele colorate, care mă ascund de cei din jur. numai tu poţi să ştii, numai tu poţi să ştii, cît de mult mă bucură faptul că plouă. între mine şi noi nimeni altcineva, nimeni, numai ploaia. (Smaranda Vornicu)

Share

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • Digg
  • Reddit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Print
WP Socializer Aakash Web