Poveste în Pădurea verde

De Răzvan Penescu • Poveşti personale • 30 Apr 2003

Ora 7. Luni dis-de-dimineaţă în timp ce mă întind după acel papuc care va pleca spre impertinentul ceas de pe comodă (curat concediu coane Fănică, cu trezire la ora 7) încep să sune şi ceasul de pe dulap şi mobilul. Învins de corul ţârâitor mă trezesc şi arunc o privire spre cerul de dincolo de fereastră. Evaluez la 25% şansele de ploaie (slabă) şi îmi pun o geacă de fâş. Desigur că părinţii mă avertizaseră cum că sigur plouă (ca şi la plecările la munte când nu ninge, ca şi la plecările la mare când nu e soare ci frig şi furtună…), dar ei aud din buletinul meteo doar ce le pare catastrofic în legătură cu orice ieşire din casă şi nici măcar nu se străduiesc să potrivească zonele de ploaie cu cele în care merg eu. Mă grăbesc să ajung la Universitate, de unde se va pleca spre Pădurea verde. Ca vilegiaturist în preajma unei ieşiri la iarbă verde, mă gândesc o clipă la fotografii pe care o să îi întâlnesc şi cât de stingher o să mă simt între ei, dar îmi trece rapid. Să vedem ce o să iasă.

O mică problemă. Câtă apă să iau? Prima idee: doi litri (oameni mulţi, poate unii uită să îşi aducă, poate îşi aduc prea puţină…). Lipsa rucsacului mă face să ajung rapid la un litru. Încercând să cumpăr din pasajul de la Universitate, destul de amorţit după Paşte, descopăr că nu au decât la jumătate de litru. Norocul e că sticla se potriveşte perfect în buzunarul interior de la geacă.

Ora 8. Maşina a fost promptă la întâlnire. Evident nu ştiu ce tip e, singura diferenţiere de care sunt capabil e între Tico şi Jeep. Asta nu era nici una, nici alta. Dar parcă era verde închis. Dinu, un maestru al fotografiei, cu soţia lui. Plecăm spre Cernica. Am făcut deja o prostie pentru că nu mi-am luat nimic de pus pe cap în caz de ploaie. Poate totuşi nu plouă. Câţiva stropi stingheri nu se pun la socoteală.

Ora 8.40. Prea devreme, aşa că o cotim spre Mănăstirea Pasărea, tocmai bine pentru a asculta de la o măicuţă tânără şi foarte binevoitoare de ce se numeşte aşa. Nici aici nu arată deloc rău, daca aş şti să fac poze ar merita.

Ora 9. Pe marginea pădurii Cernica, doar în trei fotografi (doar doi cu aparate), două soţii şi cu mine. Cam puţini după aşteptările mele, dar destui pentru o plimbare. Sunt “împroprietărit” cu o umbrelă de lord englez. Mă simt tare mândru de ea, un joben m-ar arunca direct în Picadilly Street. Se fac prezentările şi ne afundăm în pădure. Totul e de un verde superb, e linişte cu broaşte şi păsări, Dinu spune poveşti, Gheo ne spune cum e cu avioanele, soţiile lor fac curs de herbologie (fantastic câte chestii, direct din pădure, se pot pune în salate).

În trecere Dinu mai semnalează un cadru interesant. Ne oprim puţin, primul popas “de poză”. Trei zone interesante decupate de Dinu, o zonă cu flori movulii care se continuă cu o tufă de flori albe, o zonă de pădure cu copaci între care se vede un fel de abur-ceaţă de un alb de poveste şi drumul care se pierde în depărtare. Gheo e puţin cam timorat cu aparatul său, dar se dovedeşte că de fapt are unul mult mai bun decât era dispus să creadă.

Dinu se joacă puţin cu obiectivele şi pozează o cruce din două fire de iarbă, absolut superbă. Nu aş fi văzut-o “în natură” nici în 1000 de ani. O văd însă pe ecranul aparatului şi mă minunez de picăturile de rouă care se văd. Nu e foarte mulţumit, mai face 2-3 încercări, pune şi un blitz telecomandat. Sunt fascinat, probabil pentru mulţi chestia asta e banală, pentru mine e o surpriză şi o încântare. După fiecare poză ne îmbulzim să vedem ce a ieşit, încep să înţeleg vag cum se face jocul cu lumina. Doi bărbaţi sunt aproape de linia orizontului pe drumul care duce spre lac şi Dinu nu pierde ocazia de a-i prinde înainte de dispariţie.

Doi metri mai încolo remarc o zonă de iarbă verde-crud, un fel de săbiuţe drepte ieşind din pământ, Dinu îmi zice că pot face o poza, eu mă apăr “habar nu am, nu am ţinut în viaţa mea un aparat în mână”, o face el şi mi-o arată, verdele e într-adevăr incredibil. Ne spune mie şi lui Lucian (care nu avem aparate) că orice idee de cadru avem, să-i atragem atenţia, să luăm aparatul lui şi să încercăm.

Ajungem la primul lac – e fenomenal corul de broaşte – acoperit de o pojghiţă fină verde, nu că n-aş mai fi văzut aşa ceva în viaţa mea, dar parcă îmi lipsea o desprindere de taste şi ecran şi o regăsire a “mătăsii broaştei”. Nu înţeleg de ce de obicei sunt la fel de leneş la ieşirile din casă ca şi cei care acum probabil abia se trezesc între betoanele din Bucureşti. Primesc şi eu aparatul, învăţ în 20 de secunde cum e cu “Sharful” (mai puţin cum se scrie aşa că trebuie să încerc să ghicesc) – trebuie doar să apeşi pe declanşator până obţii imaginea dorită, trebuie să centrezi pe ceea ce te interesează, fac o primă poză cam în vânt, noroc că e cu digitalul şi nu am mustrări de conştiinţa. Gheo e fascinat, se apleacă asupra fiecărui detaliu, eu caut o broscuţă dar toate sar în apa cam cu 2-3 metri înainte de a ajunge în dreptul lor şi dintre ierburi nu se poate face nimic. În depărtare, pe un ochi de lac văd o raţă sălbatică, obiectivul mi-o clarifică şi mi-o apropie.

Părăsim drumul şi ne afundăm pe o potecă în pădure. E din ce în ce mai frumos. Şi sunt din ce în ce mai în largul meu. De pe copaci cad când şi când ceva picături dar nici vorbă de ploaie. Ţin aparatul în mână şi am un sentiment de putere doar din asta. Ce puţin îi trebuie omului pentru a fi încântat! Doar o schimbare plăcută de cadru. Văd un mugur interesant, de plantă, ceva între coajă roşie şi frunzuliţă verde, mă opresc, îi spun lui Dinu, mă învaţă să fac loc pentru a ieşi în cadru ceea ce îmi doresc (smulg o mulţime de ierburi care ar încurca şi ar umple inutil cadrul), face poza, îmi arată, îl rog să mai schimbe puţin cadrul, pune din nou o lumină, îmi aleg alt mugure, îmi dă şi mie aparatul şi mă îndeamnă să îl pozez, mă joc cu sharful până îmi iese ceva frumos, declanşez. Toată lumea se uită la ce mi-a ieşit, Dinu zice că e chiar o poză frumoasă, abia îmi mai încap în piele, sunt fotograf! Şi păşesc mai departe ţinând în mână aparatul, dornic să mă vadă toţi broscoii din lac. Gheo e din ce în ce mai pasionat de gâze, mereu rămâne în spate aplecat asupra unei porţiuni micuţe din malul lacului.

Mai fac o poză câtorva flori galbene de untişor (soţiile cu herbologia…), Lucian mă scapă de umbrela care mă incomoda, agăţând-o de o ramură, mă ajută cu câteva sfaturi, încadrez, îmi arată şi o pată de alb de la o petală rătăcită între frunze, îmi place ce iese, dar parcă ar trebui să mă retrag în glorie, rezultatul nu mai e aşa de spectaculos în ochii mei ca la mugur. Dar e greu să te retragi când ai alături o tentaţie ca aparatul lui Dinu şi obiectivele pe care le mai schimbă când şi când. Depăşim nişte pescari ce stau pe malul celălalt, mai face şi Dinu poze, mai fac şi eu încercări de poze, pierd momentul în care un pescar bătrân muşcă cu poftă dintr-un sandwich în care se vede brânză, doamnele strâng plante în sacoşe, e chiar de mirare câte tipuri de ierburi de pădure se mănâncă. Ronţăi şi eu o frunză, e foarte OK, are un uşor gust de usturoi şi e proaspătă şi puţin rece.

Găsim tot felul de vizuine de jivine sălbatice, învăţ că animalele de apă îşi fac vizuina în urcare pentru a nu intra apa, Gheo pare, de unde suntem acum, intrat în apă până la genunchi, oare e doar o iluzie sau chiar focul pasiunii a cuprins un listaş?

Descopăr o frunzuliţă pierdută pe un trunchi de copac, e senzaţională chiar dacă aş fi vrut să am o scorbură – care e mai jos – aproape de frunzuliţă, mă tot învârt în jurul ei încercând să o prind cât mai bine, nu îmi iese, Lucian mă ţine să mă aplec în tot felul de poziţii, încerc să prind exact deschiderea frunzuliţei, nu pot însă să mă apropii suficient, sharful nu se face la mai puţin de 40 de cm, păcat că nu are Dinu şi un macro, nu ştiu sigur cum ar ieşi dar el zice că aia ar fi necesar ca să îmi iasă ceea ce vreau. În fine iese ceva, dar nu sunt chiar fericit.

Am revelaţia că nu mai sunt de ceva vreme în Picadilly Street, umbrela “mea” atârnă în continuare într-un copac de lângă lanul de untişor, pentru 30 de secunde sunt trist că am fost neatent, dar în pădurea asta şi cu aşa privelişti în jur e greu să fii trist mult timp.

Mai discutăm ceva, discuţia alunecă spre LiterNet, Gheo spune că şi el a auzit de situl ăsta, că e unul care îi trimite mesaje, murmură ceva din care înţeleg un R şi un P, şi chestia asta îmi aduce un zâmbet pe buze. Îl întreb dacă e cumva vorba de Răzvan, zice “Ăsta-i” cu un zâmbet de uşurare că l-am salvat de la un lapsus, zâmbim amândoi, zâmbeşte şi Dinu şi ne mai prezintă o dată.

Locurile se succed cu repeziciune, e ceva fascinant cu lacul ăsta, în fiecare părticică ar merita stat şi descoperite amănuntele, Dinu îmi arată o mulţime de cadre cu frunze care ar merge perfect făcute coperţi de cărţi, pozez câteva, cu un scris special, vegetal, ar ieşi ceva fantastic. Vedem şi o mână de fân pe care e o frunză uscată cu o textură specială, puţin transparentă, îmi spune că asta merge pusă pe scanner şi scanată, Lucian povesteşte cum a scanat un smoc de ziare legate cu o funie de cânepă şi ce efect minunat a obţinut, sunt pierdut în această lume fascinantă şi nu îmi mai trece. De fapt de ce mi-ar trece?

Mai descopăr o floricică cu o urmă de negru într-un fel de spic, pe un mal al unui ochi de apă. Încerc să pozez, dar pierd un moment de sharf în care centrasem bine şi nu mai reuşesc. Fără exerciţiu…

Dinu vede poteci senzaţionale, drumuri care urcă puţin, care şerpuiesc, mi-e ciudă că nu le vad eu primul, dar mă bucur de frumuseţea lor.

Peste vreo 2 – 3 ore decidem să ne întoarcem, obiectivul e clar: recuperarea statutului meu de lord, pe drum altă bucurie, primesc un telefon de la un prieten drag care compune muzică şi scrie şi versuri, e în Cluj şi a avut puţină linişte după multa agitaţie din Bucureşti şi a compus ceva, a găsit inspiraţia în dimineaţa asta şi îmi citeşte la telefon ce i-a ieşit. E superb, abia aştept să o aud şi cântată. Promite că o să o aud printre primii şi mă întorc la pădure. Ajungem la umbrelă, Dinu îmi face semn să trec de ea ca şi cum nu aş fi observat-o, mai trec şi următorii, în coada plutonului soţia lui Gheo o observă. Zâmbim din nou, ne-am jucat încă puţin, Dinu îmi spune că morbul fotografiei s-a lipit de mine, nu dau de înţeles că l-aş crede, dar ceva e clar că s-a insinuat în mine, poate e doar superba pădure, poate e această zi, poate sunt zâmbetele de care am fost tot timpul înconjurat.

Ne întoarcem, abia la maşină încep să observ ca sunt obosit (eh, tastatura asta nu se compară cu mersul prin pădure), ajung acasă, dorm mult şi apoi încerc să vă plictisesc cu acest mult prea lung e-mail. Dar am vrut să vă spun că m-am simţit bine, că a ieşit ceva frumos. Pe cuvânt.

Răzvan

Share

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • Digg
  • Reddit

Tags: , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Print
WP Socializer Aakash Web