Cum se schimbă viaţa – Scrisoare deschisă domnului Andrei Şerban

De Răzvan Penescu • Poveşti personale, Teatru • 19 Aug 2006

Stimate domnule Andrei Şerban,

Sunt pe o bancă în gara din Cluj, aştept trenul care mă va duce spre casă, spre aglomeratul şi zgomotosul Bucureşti. Ceva e pe cale să se destrame în mine, în cîteva ore, o anumită vrajă va trece în amintire, voi reîncepe să exist în timpul şi în spaţiul din care am fost extras pentru cîteva ore de emoţia unui spectacol de teatru ce a depăşit în multe momente ceea ce se înţelege în mod normal printr-un spectacol de teatru. Şi simt, în acelaşi timp, că deja sînt altul, că nimic nu va mai fi la fel, că eu, cel care am plecat spre Cluj, nu voi mai fi niciodată egal cu eu, cel ce mă voi întoarce.

Nici nu ştiu de unde să încep. Să încep cu faptul că, după ani de zile, scriu din nou pe hîrtie, cu stiloul, că mă trec în cuvinte nu prin clapele impersonale ale computerului pe care îl am în spate, în geantă, ci prin peniţa stiloului care albăstreşte, lent sau rapid, după cum se formează gîndul în mine, o foaie albă? Mîine o să transcriu totul şi o să vă trimit un e-mail, e efectul depărtării şi al obişnuinţei cu tehnologia, dar azi, în noaptea asta, acum, singura alegere justă, singura intimă, singura care mă poate dezvălui şi care mă poate reţine este aceasta, cu stiloul pe pagină.

Poate că trebuie să încep de la început. Pentru că prezentul nu e de înţeles decît completat de toate momentele ce l-au precedat. Totul a început demult. Acum 15 ani, în 1991. Aveam 15 ani – curios, viaţa mea de pînă acum e împărţită în două de apariţia dumneavoastră, au fost 15 ani fără să vă bănuiesc prezenţa şi apoi 15 ani în care mi-aţi stat mereu în gînd. V-aţi gîndit vreodată ce înseamnă ca, la 15 ani, să intri practic pentru prima oară în teatru şi să vezi Trilogia antică? Să începi cu Medeea într-o seară ploioasă şi să ieşi din sală ameţit, fără să îţi dai seama că plouă, fără să ştii ce ţi s-a întîmplat, fără să înţelegi ce e cu tremurul care te-a cuprins, fără să crezi că aşa ceva e posibil? Să nu poţi să vorbeşti cîteva ore şi să stai pe o bordură în faţă la Teatrul Naţional, cu ploaie şi un fel de lacrimi amestecîndu-se pe obraji, aşteptînd să îţi regăseşti viaţa?

Am aşteptat apoi, numărînd ore, minute, poate chiar secunde, celelalte două spectacole ale Trilogiei. Au fost trei săptămîni pînă cînd am găsit bilete şi le-am văzut legate, cu acelaşi tremur în tot corpul, cu aceeaşi excitaţie a celui care simte izbucnirea furtunii în aerul plin de electricitate a unei zile de vară, cu ochii lipiţi de buzele şi trupurile actorilor, cu sîngele pulsînd în ritmul cuvintelor.

Mi s-a schimbat viaţa atunci. Făceam matematică de cînd mă ştiam şi credeam că asta o să fac toată viaţa. Mai mult, că asta îmi doream să fac toată viaţa. Îmi plăcea, mi se părea minunat să adorm cu o problemă în gînd şi să mă trezesc a doua zi dimineaţă cu soluţia găsită în vis. Dar nici o problemă nu reuşise să mă ducă atît de departe. M-am îndrăgostit pentru prima oară. De ceva abstract, dar atît de concret în acele săli-catacombe ale Trilogiei.

Am început să mă duc ca un nebun la teatru. Zi de zi aproape, sute de spectacole, festivaluri; teatrul a pătruns definitiv în viaţa mea. Am căutat aceeaşi emoţie, aceeaşi senzaţie intensă, acelaşi licăr al ochiului meu întîlnit cu ochiul unui actor sau al unui alt spectator. Uneori s-a întîmplat ceva şi sînt spectacole care mi-au rămas în amintire, dar, dacă mă întreabă cineva care e cel mai bun spectacol pe care l-am văzut vreodată, răspund, poate nu chiar la întrebare, dar spontan: “În mine teatrul s-a născut cu Trilogia antică.” Şi, scriind asta, acum, în clipa asta, am acelaşi frison pe care l-am avut mereu legat de momentele de atunci.

Cluj 2006. E ciudat cum ne dăm seama de momentele importante ale vieţii, de bornele ei, doar privindu-le retrospectiv. Şi totuşi…

Cu Sarah Kane, cu Cleansed sau, mai exact cu Purifiée, m-am întîlnit acum 4 ani, în 2002, la Avignon. George Banu îmi şoptise, în fugă, fără prea multe amănunte, să nu ratez spectacolul lui Krzysztof Warlikowski, un tînăr polonez teribil despre care se vorbea deja la colţ de stradă, pentru că e… o bombă?, o minunăţie?… nu mai ştiu cuvintele exacte. În orice caz, ideea era că e de neratat. În dimineaţa spectacolului, nesigur pe franceza mea, chiar în condiţiile în care exista subtitrare şi nu dialog direct în franceză, am citit textul. Mi s-a părut îngrozitor şi neinteligibil. Spectacolul m-a copleşit, m-a doborît. Era ceea ce fusese Trilogia, dar într-un sens rău, urît, murdar. Era un spectacol bun, dar l-am urît sincer şi l-am negat cu toată fiinţa mea. Lumea nu putea fi aşa, atît de urîtă, de crudă, de plină de ură. În lume trebuia să fie şi o lumină. Medeea sau Troienele sînt departe de a fi piese relaxante, comedii, dar chiar în întunericul Medeei se presimţea lumina din Troienele. Exista un sens al vieţii în final, tot ceea ce se întîmpla era crud, dar, într-un fel, just, era ca o închidere necesară pentru a permite o nouă deschidere. Era o moarte care potenţa viaţa, ceva aproape religios. La Kane şi Warlikowski mi se părea că se pune punct, că se moare pentru că lumea se sfîrşeşte, pentru că nu mai există nimic de trăit, doar lucruri de murit. Că este doar ură, frustrare şi violenţă, că s-a pierdut dragostea şi a rămas doar disperarea. Eram prea copil pentru a sesiza nuanţele? Era bariera limbii insurmontabilă? Era montarea centrată pe ură şi era dragostea ascunsă deliberat? Nu ştiu. Poate că din toate cîte puţin.

A durat un an, un an îmbufnat, pînă m-am apropiat din nou de piesă, de data asta am dat peste textul în engleză, l-am căutat pentru că rămăsese o rană necicatrizată care mă chinuia încă. Recitind, am început să leg altfel unele dintre imaginile care îmi persistau în memorie. Am găsit povestea, am înţeles unele motivaţii, am învăţat să iubesc un text şi un spectacol, paradoxal, continuînd să le urăsc şi să le neg în forul meu intim.

În drum spre Cluj am recitit textul, de data asta în română. Îmi suna în creier aceeaşi versiune rea de la Avignon. Veneam cu încrederea celui care asistase la repetiţii la Pescăruşul din Sibiu şi la selecţia pentru Atelierul din Arad, din 1994, veneam să vă văd lucrând cu actorii şi mult mai puţin pentru piesă. Eram puţin neîncrezător în capacitatea piesei de a mă convinge.

Puritate. E tot ce pot spune. Inocenţă. Dragoste. Frumuseţe. Linişte. Şi viaţă. Multă viaţă. Şi adevăr. Incredibil de mult adevăr. Am văzut două spectacole şi la ambele am respirat cu actorii. Am înlemnit cînd a intrat Andreea-Grace, m-am înfiorat la cîntecelul Ancăi-Copilul. Am zîmbit mult cînd Cristi-Graham o învăţa pe Andreea/Anca-Grace să fie bărbat şi m-am umplut de energie cînd Anca-Grace a intrat prima dată în hainele lui Graham. Am trăit ruşinea lui Silvius-Robin şi toate temerile şi disperările lui. M-a emoţionat profund Ramona-Femeia ce nu ştie cum să îşi comunice dragostea. M-am bucurat de florile desenate de Robin şi m-am întrebat despre secretul şi singurătatea lui Hatházi András-Tinker. L-am crezut pe Adrian-Rod cînd zice să fie el omorît şi pe Ionuţ-Carl cînd se răsfaţă la începutul piesei. Erau toţi de acolo, înţelegeau ce li se întîmplă şi piesa vorbea, magic şi neaşteptat, despre dragoste, despre speranţă, despre lumina ce nu poate fi stinsă. Mi-au dat lacrimile în multe momente, aveam un nod în gît atunci cînd Grace e bătută, violată şi i se ard creierii. Monologul final al Andreei e dincolo de orice descriere. Îmi vorbeşte direct, spune exact acele cuvinte care trebuie spuse şi cu acea nuanţă pe care o simt ca necesară. Şi încă regret că nu pot să scriu despre fiecare scenă, deşi ştiu că niciodată nu voi pierde din amintire vreo clipă din spectacol.

Mă tem că vorbele sînt prea puţine, că priceperea mea de a pune senzaţiile în cuvinte e prea slabă pentru a mă transmite în totalitate. Cred că voi afla doar peste mult timp cît de multă energie mi-a dat această piesă, cît de mult am învăţat să iubesc privind-o, cîtă încredere în puterea iubirii am dobîndit în ultimele ore. Cînd am ieşit din sală, nu am vrut să vorbesc prea mult. Simţeam nevoia să fixez în mine momentul. Braţele mi s-au strîns peste piept, mă auto-îmbrăţişam pentru a proteja ceea ce culesesem de pe scenă. Şi am plecat în noaptea Clujului pentru a rămîne singur cu piesa pentru încă o vreme.

De fapt, ceea ce vreau să spun e că m-am bucurat enorm. Şi că vă mulţumesc.

(19 august 2006, Cluj, pe o bancă din gară şi în tren)

Purificare, de Sarah Kane; regia: Andrei Şerban; cu: Andreea Bibiri, Anca Hanu, Cristian Grosu, András Hatházi, Ionuţ Caras, Adrian Cucu, Ramona Dumitrean, Silvius Iorga.

Share

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • Digg
  • Reddit

Tags: , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Print
WP Socializer Aakash Web