Nu sunt nebun să cred că vreun scriitor român merită premiul Nobel!

De Răzvan Penescu • Interviuri • 3 Mar 2008

Poate mulţi dintre voi au ajuns, fie şi din întâmplare, măcar o dată pe site-ul LiterNet. Oricine iubeşte cartea, muzica, filmul, teatrul… arta în general, s-a bucurat de articolele apărute pe unul dintre cele mai bune (dacă nu cel mai bun) site-uri literare din România. Puţini ştiu însă că în spatele LiterNet-ului stă cineva care a crescut acest site dintr-o pasiune uriaşă, a investit în el sentimente şi… nopţi întregi de lectură şi muncă. Răzvan Penescu nu trăieşte din LiterNet. Are o slujbă care-i permite, aşa cum el însuşi spune mai jos, să facă din acest site pasiunea vieţii lui. Răzvan (alături de o echipă ce a variat de la 3 la 12 persoane) a promovat de-a lungul timpului mulţi tineri scriitori din România pe LiterNet. A dezvoltat proiecte culturale, a publicat cărţi, a intrat în diverse parteneriate, cu alte cuvinte a făcut din LiterNet un adevărat brand cultural, respectat peste tot.

Răzvan Penescu este totodată unul dintre oamenii care m-au încurajat constant să scriu. Castelul Prinţesei de Caramel, care iese zilele astea din tipar, este un roman ce îi datorează în bună măsură apariţia în formă finală. Săptămâni la rând, cu o răbdare de fier, Răzvan m-a “împins” să-l termin, făcându-mă deseori să trec peste momentele puţin inspirate sau peste cele în care nici eu nu mai credeam că-l voi duce la bun sfârşit. De aceea îi mulţumesc acum, în mod public, şi vă invit să citiţi mai jos unul dintre cele mai incitante interviuri pe teme literare, cu unul dintre editorii pe care eu îl consider în topul bunului simţ şi al credibilităţii. (Eduard Ţone)

Eduard Ţone: Pe o scară de la 1 la 10, unde crezi că se situează scriitorii români contemporani?
Răzvan Penescu: Începi cu o întrebare foarte dificilă. De fapt fără răspuns. Nu există o singură scară şi nu există o singură notă. Sunt multe scări, multe genuri de public, deci şi multe note de dat. Pentru mine de exemplu Coelho sau Dan Brown sunt scriitori proşti, pentru alţii sunt scriitori geniali. Tot aşa şi cu scriitorii români. Ceea ce pentru mine e foarte prost, pentru altul e bun şi viceversa.
Aparent singura scală clară, incontestabilă, obiectivă e cea a vânzărilor. Iar la asta scriitorii români stau foarte prost. Sunt de numărat pe degetele unei mâini cărţile de literatură română care în acest mileniu (ştiu, trişez punând un cuvânt mare, au trecut doar 8 ani din el…) au atins 20.000 de exemplare vândute (după declaraţia editorilor, căci statistici oficiale nu sunt), majoritatea volumelor având din start tiraje de 1.000-1.500 de exemplare. Care se vând cam în 2 ani în proporţie de 80%. Un exemplar achiziţionat la 10.000 de persoane alfabetizate… Extrem de puţin. Mai puneţi la socoteală şi faptul că o parte dintre cei care cumpără cărţi nu ajung să citească toate cărţile cumpărate şi ajungeţi la concluzia că fiecare scriitor român are cam 500 de cititori. Şi că cei mai cunoscuţi nu depăşesc 30.000 de cititori. Paradoxal, cred că asta se întâmplă pentru că nici unul nu se adresează unui anume gen de public, nu îşi limitează publicul, nu se fixează pe o nişă, toţi ţintesc să scrie pentru toată lumea. Dacă ar scrie pentru mai puţini, cred că ar interesa pe mai mulţi…
În ceea ce mă priveşte, desigur că sunt scriitori români pe care îmi place să îi citesc, unii atât de mult încât i-am şi publicat la LiterNet. Dar nu sunt nebun să cred că merită vreunul Nobelul. Dacă la Oscar mai avem câteva firave şanse, la Nobel nu cred. Diferenţa e că la Oscar se premiază o realizare individuală, la Nobel o operă de o viaţă. Plus că Oscarul e conjunctural uneori, dar la Nobel nu se prea poate “inventa” un scriitor necunoscut.
Iar dacă premiul Nobel nu ţi se pare un criteriu valabil de judecată a scriitorilor, pot să îl las deoparte şi să zic că nu sunt nebun să cred că vreun scriitor român ar putea să aibă o serie de autor la o editură serioasă dintr-o altă ţară, aşa cum au Murakami, Llosa, Marquez în România. Şi nu doar pentru că nu sunt promovaţi, ci şi pentru că nu au anvergura epică care să justifice o astfel de editare.
Şi aş mai vrea să punctez ceva, poate fără mare legătură cu întrebarea asta, dar important totuşi pentru că defineşte un context al literaturii române actuale. Sunt două scări pe care scriitorii români contemporani nu au cutezat să înceapă să urce:

- una e scara importanţei în societate a scriitorului. La ora actuală importanţa sa e pe măsura tirajului. Adică 0,001% din oameni dau doi bani (de fapt vreo 20 de RON) pe un scriitor român. În topul personal al imensei majorităţi a oamenilor nu există un scriitor. Şi foarte puţini scriitori pot fi modele de urmat. Pe termen lung asta contează enorm.

- a doua e cea a puterii de negociere cu editurile, care e pe măsura auto-respectului propriu. Adică tot aproape de 0. Asta cred că se întâmplă pentru că scriitorul nu ştie ce vrea de la paginile pe care le scrie. Nu ştie dacă vrea cititori, dacă vrea bani, dacă vrea premii, dacă vrea recunoaşterea criticilor. Oricare din aceste motive e rezonabil, nici un motiv înseamnă că nu negociezi nimic pentru că nu te-ai decis ce vrei. Şi această nehotărâre se vede întotdeauna şi în scris.

E.Ţ.: Cât de bine se scrie azi, în comparaţie cu acum 10 ani, de pildă.
R.P.: Nu îmi dau seama. Aparent se scrie mult mai mult şi în mod cert se publică mult mai mult. Probabil că unii scriu mai bine (la maturitate / bătrâneţe s-au făcut mai înţelepţi), iar alţii mai prost (la maturitate / bătrâneţe au dat în mintea copiilor)…
În ansamblu însă cred că se scrie cam la fel. Limba poate s-a mai deteriorat, în rest nu văd diferenţe sensibile. Lipsa de originalitate a unui mare număr de volume care apar azi e încă de observat. Şi prea multe volume se dovedesc ţepe care lecuiesc cititorul normal de literatură română pe un număr considerabil de ani. Cititorul nu e, de regulă, masochist. Şi dacă înghite greu un volum se revoltă şi evită alte volume. Mai ales pe o piaţă suprasaturată de carte cum e acum şi va fi de acum înainte piaţa din România.

E.Ţ.: De ce fel de literatură ducem lipsă? Şi ce tip de literatură e în exces?
R.P.: Ducem lipsă de al doilea şi al treilea şi al patrulea roman al unui scriitor român. Mulţi debutează şi dispar. Nu apucă să se maturizeze. Iar în scris cred că e ca la film. Ai nevoie de exerciţiu. Mungiu a făcut Occident şi apoi 432. Primul un film foarte OK, dar abia al doilea genial (ca să nu zic că Mungiu a făcut şi o mulţime de scurtmetraje şi de reclame, în timp ce mulţi din scriitorii români nu au nici o perioadă de trecere prin reviste sau printr-un fel de Atelier LiterNet unde să se perfecţioneze).
Ca să spun pe scurt: ducem lipsa unui grup de scriitori români care să scoată câte un roman bun şi diferit de precedentele în fiecare an.
În exces mi se pare literatura de introspecţie de tipul: “Eu sunt centrul Universului, priviţi ce lucruri minunate fac eu [când de fapt nu fac nimic]“. Din fericire s-a cam dus perioada acestui tip de literatură sau măcar s-a mai rafinat ca scriitură.

E.Ţ.: Se mai citeşte poezie? Mai e aceasta “vandabilă”? (în caz că a fost vreodată)
R.P.: Cred că nu se citeşte poezie nu pentru că e un gen mărginaş, ci pentru că foarte multă din cea care se scrie e foarte proastă. Marea majoritate a celor care scriu acum poezie cred că aceasta e constituită din cuvinte “poetice” înşirate unul după altul… Şi că există teme prin excelenţă poetice, care dacă sunt pomenite transformă cuvintele în poezii.
Din ce am publicat la LiterNet se citeşte Naum, se citeşte Smaranda Vornicu, se citeşte Iubitafizica lui Iulian Tănase, se citesc Foarţă sau Daniel-Silvian Petre. S-ar citi Dinescu, dacă ne-ar fi dat OK-ul pentru publicare, are nişte poezii senzaţionale. Dar toate astea sunt cuvinte cu sens, cu idee. Nu sunt de fapt poezie în sensul de azi al poeziei.
Cred că singura şansă a poeziei acum e cu audio-book-uri sau cu lecturi publice. Dar nu cu autori leşinaţi, nu cu autori damnaţi-nespălaţi, nu cu multe cuvinte ca “vomă, sînge, durere, ghimpi, singurătate”, nu cu lamentări de fete ce descoperă dragostea şi părăsirea. Ci cu oameni cu nervi şi carne. Care să simtă cuvintele şi care să fascineze oamenii. Să îi supună. Şi să fie coerenţi, să fie emoţionaţi, să dea teme de gândire.
Cel mai tare mă enervez când primesc un e-mail de genul: “am si eu o colega care scrie niste poezi extraordinare .Cum ar putea si ea sa le publice ? mentionez ca face parte dintr o familie modesta si visul ei este sa ajunga sa si vada poeziile intr o carte.Unde ar putea sa trimita si ea o poezie pentru a fi citita de persoane cu experienta?”. Oameni care înainte să înveţe să scrie fără greşeli încep să scrie poezie… Şi sunt sigur că 80% dintre ei îşi găsesc câte o editură de tip tipografie care le publică pe banii lor o cărticică urâtă cu care autorul terorizează apoi criticii şi prietenii.
Vandabilă nu ştiu dacă e. Cred că nu. Dar din nou depinde despre ce vorbim. În ultimii 10 ani eu am cumpărat cam 15 volume de poezie din librării. Am selectat bine, aşa că le-am citit pe toate. Dar în acelaşi timp am primit pe adresa de propuneri cam 300 de volume de poezie din care am citit câte 30-40 de versuri înainte de a le da Delete. Şi încă regret că am pierdut în total câteva zile din viaţă. Am publicat însă şi vreo 10 volume de poezie cu care mă mândresc oricând. În concluzie cred că nu se vinde decât ce se citeşte în materie de poezie. Spre deosebire de proză unde se cumpără şi pentru altădată, pentru la pensie când o să fie timp de citit. Există o reticenţă faţă de poezie, dar dacă e valoroasă poezia îşi găseşte cititorii. Şi cred că poezia ar face bani dacă ar reuşi să se facă auzită, pe scenă, în lecturi publice profesionist organizate. Cu condiţia să se depăşească faza în care facem lucrurile prost pentru că nu avem bani. Sau cerem bani de la stat şi îi cheltuim pe abţibilde cu sigla manifestării.

E.Ţ.: Care e cel mai drag proiect pe care l-ai promovat pe LiterNet?
R.P.: Mă faci să mă simt ca Meryl Streep în Sophie’s Choice: mă întrebi pe care copil vreau să îl salvez de la moarte? Forţat să aleg unul. Unul moare, unul scapă… Cum să fac asta? Toate proiectele mi-au fost dragi, de aia am investit timp în ele. Pot să zic care e ultimul proiect drag. “O (săptă)mână de prieteni”. Timp de o săptămână un om îşi prezintă 7 prieteni, spunând poveşti despre ei şi ascultându-le recomandările. Tocmai l-am lansat, cu Foarţă ca prim invitat. Ce vreau cu el e simplu: vreau să aflu de oameni care merită admiraţi, vreau să îi cunosc pe prietenii prietenilor. Vreau să aflu despre normalitatea unor oameni, despre lucrurile banale care îi definesc, care îi motivează, care îi mişcă. Vreau să arăt că în cele 366 de zile ale acestui an putem să spunem ceva despre 366 de persoane normale, coerente, care ne seamănă sau nu, dar care contează pentru fiecare din noi. Poate că nu vom descoperi 15.000 de specialişti, dar 366 de oameni buni avem şanse să găsim. Sper.
Dar “am uitat” alegând acest proiect de Cărţile cu Măgăruş, de campania “Aplauze doar dacă – şi cît – vă place!”, de galeriile de fotografie de teatru, de scenariile de film şi de multe alte proiecte care m-au pasionat la momentul în care le-am desfăşurat şi care îmi plac enorm şi acum. Şi care continuă încă la LiterNet.

E.Ţ.: Care e cel mai spectaculos scriitor pe care l-ai publicat pe LiterNet?
R.P.: Nu e o întrebare fair play. Nu ştiu. Fiecare are forma sa de spectaculozitate. Nu pot nici măcar să îl spun pe ultimul spectaculos. Pot să zic că sunt foarte puţine cărţile pe care azi nu le-aş mai publica. Dar chiar şi acele cărţi au publicul lor, sunt oameni care le-au apreciat. Gustul meu nu e decât un filtru pentru publicarea pe LiterNet, dar nu e un gust care să acopere toate gusturile existente pe piaţă.

E.Ţ.: Ce scriitor ţi-ai dori să publici pe LiterNet?
R.P.: Nu îmi doresc să public pe nimeni în mod special. Când îmi place un text românesc (şi îmi plac 95% din cele pe care le citesc până la capăt, pentru că selectez drastic) mă întreb o clipă dacă am vreo şansă să public ceva semnat de acel autor. Dar nu îmi pun neapărat în cap asta. Aş vrea să pun pe net texte importante pentru acest moment, m-ar interesa de exemplu scenariile lui Răzvan Rădulescu şi Cristi Puiu, dar depinde şi de ei. Aştept de câţiva ani să se decidă Andreea Păduraru să îmi dea OK-ul pentru a publica un text pe care mi l-a dat acum muuuult timp, am citit un text bun al lui Laurenţiu Brătan şi mi-aş dori să îl public, aş vrea să public un al doilea roman al Deliei Oprea (de fapt aş vrea să îl public mai ales pe al treilea, dar nu cred că o să îl mai termine vreodată).
Uneori sunt entuziast, alteori sunt plictisit de muntele de prostii care îmi iese în cale. În funcţie de asta îmi creşte sau îmi scade entuziasmul şi, în directă proporţionalitate, dorinţa.

E.Ţ.: Ca editor, ai investi în scriitorii români? În ce fel?
R.P.: În România de acum e o situaţie specială. Piaţa trebuie creată, nu există. Piaţa de acum e pervertită. Vinde multe titluri, în puţine exemplare. O situaţie proastă pentru a crea o vedetă. Şi nu aş investi decât în cineva care are potenţial să ajungă vedetă. Mă plictisesc ţintele mici.
Aş investi în acel scriitor român care e pregătit să investească în el însuşi. Unul care are o idee despre publicul căruia i se adresează şi care să îmi spună “Show me the money” şi să mă pună să strig alături de el. Unul care ştie să scrie, dar şi să se facă îndrăgit de oameni, care ştie ce valoare are şi ţinteşte sus, care vrea să publice 100.000 de exemplare şi să fie citit de 500.000 de oameni. Unul care să vină la LiterNet şi să zică: “Am un roman beton. Se adresează următorului public pentru că… şi îl promovăm aşa… şi aşa… Ne trebuie un buget de X. Sunt dispus să vin cu 20% din acest buget imens, îmi ipotechez casa dacă e nevoie, pentru că eu cred că această carte are valoare pentru segmentul meu de public. Pune şi tu 80% şi discutăm despre cum împărţim câştigul (sau pierderea).”
Aş investi în acel scriitor care să poată să trăiască (bine) din scris. Ca să pot trăi şi eu bine din investiţia făcută. Altfel îmi pun banii în afaceri imobiliare. Şi mă enervez că statul dă buget la cultură în loc să facă autostrăzi.

E.Ţ.: Ce şanse crezi că are cartea pe net în faţa celei tipărite? În viitor vom citi doar pe net şi pe dispozitive digitale abandonând lectura clasică?
R.P.: Nu cred că e vorba de o competiţie între suporturi. Nu îmi pasă cum citesc o carte bună. Dacă îmi dai Sandra Brown pe hârtie şi Rushdie scris pe tăbliţe de granit sau pe suluri de coajă de copac ce crezi că citesc?
Cred că e loc destul pentru toate felurile de formate. Eu îmi cumpăr haine alegându-le pe cele ce au un buzunar suficient de larg pentru a cuprinde şi o carte şi un i-pod.
Problema adevărată e că scriitorii români nu au posibilitate de a-şi dezvolta talentul învăţând “meşteşugul” scrisului în reviste literare serioase care să fie gata să dea 100 de euro pe o poveste bună de 4-5 pagini. De asta s-ar putea ca netul să câştige mult. În condiţii de plată egal de insignifiantă, netul oferă o expunere mult mai mare (desigur dacă publici în locuri deja certificate, în care se citeşte mai mult decât se publică).

E.Ţ.: Ţie cum îţi place să citeşti mai mult? Pe net sau cu o carte în mână?
R.P.: E o întrebare de tipul: “Ţie ce poziţie îţi place mai mult să faci dragoste?” Nu suportul contează, ci conţinutul. Cred că citesc cel puţin o carte pe hârtie şi una pe net în fiecare lună (nu pun la socoteală cărţi “de birou” între astea). Aş zice că citesc puţin mai mult pe net dacă adun tot ce citesc, pentru că pe net citesc multă proză scurtă şi articole tip proză scurtă.

E.Ţ.: Multă lume întreabă de ce nu treci la un next level în privinţa LiterNetului. Adică publicarea cărţilor în diverse formate digitale, poate chiar şi pentru telefoanele mobile. Crezi că ar citi lumea cărţi de pe telefonul mobil, aşa cum fac japonezii?
R.P.: Pentru că nu am timp. Şi pentru că nu mă interesează. Dacă ar exista competiţie în domeniul ăsta, poate m-ar impulsiona. Sau dacă ar exista oameni care să vină şi să zică: “Băi, faci o chestie mişto! Hai să o ducem la un alt nivel. Uite ce idee avem noi. Tu pui cărţi, noi punem o sumă de bani pentru autori şi investim în formatul X. Ce zici?” Dar nu a venit nimeni. Iar când a venit a fost doar o discuţie de principiu care nu a dus nicăieri. Asta înseamnă că momentan nu există nevoia. Când o să existe nevoia, o să o satisfacă cineva, cu sau fără LiterNet.
Eu am început să îmi pun filme pe i-pod cu gândul să le văd în metrou. Nu merge încă, pentru că e prea mult zgomot de fond şi nu aud suficient de bine ce se spune. Cărţile încă nu merg puse pe i-pod (decât în html-uri mici şi fără diacritice, e prea mare bătaia de cap să le convertesc, îmi ia cam la fel de mult timp cât să le citesc). Dar faptul că am încercat arată că aş fi dispus să citesc astfel. Şi probabil că peste 1-2 ani o să o fac.

E.Ţ.: Pe de altă parte, alţii întreabă de ce nu încerci să şi tipăreşti pe hârtie autorii pe care-i ai în ogradă.
R.P.: Din nou pentru că nu am timp şi pentru că nu mă interesează să arunc pe piaţă 1.000 de exemplare care să se vândă în 2 ani. Mi se pare ridicol în condiţiile în care LiterNet aduce 200 de descărcări în 10 zile. În plus e altă meserie, una la care nu mă pricep. Am ceva mai multe idei despre activitatea editorială decât un om obişnuit, dar nu suficient de multe cât să mă apuc de asta. Prefer să rămân la ceea ce mă pricep şi să ţin LiterNet-ul ca hobby. Cu riscul de a pierde acei autori care, fără să ştie exact de ce, vor musai să publice pe hârtie.

E.Ţ.: De fapt, care este pasul următor în privinţa LiterNet-ului? Site-ul şi-a câştigat o notorietate suficient de mare.
R.P.: Înţeleg eu cam ce aştepţi cu această întrebare, dar nu există momentan un singur şi decisiv “pas următor”. E un site care nu are o direcţie clară şi inflexibilă. Se dezvoltă pe măsură ce îmi vin idei. Sunt multe lucruri care ar putea fi făcute, dar nu le-a venit rândul, după cum sunt multe lucruri care se fac pentru că mi-au trezit entuziasmul. Iar acum a început să se formeze din nou o echipă, încă e mică şi firavă, dar dacă echipa se va impune vor fi făcute acele lucruri care entuziasmează cel puţin un om din cadrul ei.
Site-ul nu are încă notorietatea pe care o merită, nu ştiu sigur care e motivul. Cred că ar trebui să avem cam de 7-10 ori mai mult trafic decât avem şi ar trebui ca traficul consistent (adică oameni care să vină special pentru ceva de pe LiterNet, nu nimeriţi întâmplător şi plecaţi imediat) să fie dublu în termeni procentuali.

E.Ţ.: Ştiu că nu ai timp să te ocupi cât ai vrea de site. Dar ai de gând să investeşti la un moment dat în el cât să înceapă să producă şi bani cu care să plăteşti autorii publicaţi? Daca da, cum? Şi când?
R.P.: În acest moment nu am putere / dorinţă / chef să investesc în el în direcţia asta. Mi se pare o bătaie inutilă de cap. Acum nu ştiu ce aş face dacă aş avea să zicem 10.000 de Euro de cheltuit pentru site. Pentru unele lucruri sunt prea puţini bani, pentru altele sunt prea mulţi. Poate că îmi trebuie un imbold pentru asta. Un autor care să îmi propună un experiment care să mă atragă… De exemplu, am văzut chiar pe siteul tău că cineva propunea să adoptăm soluţia Radiohead, cu licitaţie pentru cărţile postate. Dacă un autor ar studia puţin care sunt problemele tehnice şi financiar-contabile şi ar veni să îmi propună să încercăm împreună să le depăşim probabil că aş încerca. Mai ales că mi se pare o formă interesantă de a testa piaţa (chiar cred că o să fac o încercare de tipul acesta la un spectacol de dans contemporan pe care, folosind nişte cuvinte cam mari, îl “produc”).

E.Ţ.: De fapt, cum ar putea să producă LiterNet bani?
R.P.: Inventând ceva nou. Aşa cum Google s-a priceput să facă dintr-un motor de căutare o afacere înfloritoare, la fel se poate face şi din LiterNet o afacere. Gândeşte-te că avem aproape 1.000.000 de descărcări de cărţi. Dacă primeam 1 Euro pe fiecare carte (şi ce e un Euro, aproape nimic) descărcările se reduceau la 30%, dar tot luam 300.000 de Euro.
Problema mare e că eu nu simt nevoia de a face din LiterNet o afacere, aşa că nu generez idei în direcţia asta. În acest moment sunt mai interesat să ţin siteul în viaţă punând materiale noi, nu (am timp să fiu) sunt interesat de partea lui potenţial lucrativă.
Dar sunt multe nevoi în România care aşteaptă să fie satisfăcute. Când nu apăruseră încă siteurile de vânzări bilete online mă gândeam la un sistem de curierat care să îţi aducă biletul la birou sau acasă sau în metrou. Oriunde ai fi vrut. Mă mai gândeam la o librărie virtuală, dar una altfel decât angrourile existente, una în care să primeşti sfaturi ce să cumperi, nu să ţi se vândă orice. Lipite LiterNet-ului aceste afaceri s-ar putea dezvolta foarte interesant. Dar sunt convins că mai există zeci de idei care ar putea să producă suficient de mulţi bani ca să merite. Doar că nu sunt eu cel care o să vină cu ideile respective.

E.Ţ.: Care e cea mai accesată secţiune a site-ului? Atelierul? Agenda? Editura?
R.P.: În 2007 au fost 1,6 milioane afişări în Agenda (o medie de aproximativ 350 de afişări pe articol), 1 milion în Atelier (o medie de aproximativ 530 de afişări pe articol) şi aproape un milion în Editură (cu o medie de 1000 de descărcări pe volum). În total numărul de descărcări de la începutul activităţii Editurii e de 990,000 de descărcări pe vreo 250 de volume apărute în 6 ani.

E.Ţ.: Cum ai de gând să creşti gradul de interactivitate între cei care acceseaza site-ul? Până acum ceva vreme ai urmărit ca site-ul să fie oarecum exclusivist. Apoi ai introdus comentariile legate de texte. A avut acest lucru efectul scontat?
R.P.: Siteul nu a fost niciodată exclusivist. Sau cel puţin eu nu l-am vrut aşa. Am ţinut mereu la selecţie, dar asta nu cred că poate fi categorisit ca “exclusivism”. Sper :)
Comentariile nu au făcut decât să confirme ceea ce ştiam dintotdeauna. Publicul nostru e unul de multinaţională, citeşte articolele, dar nu pierde timpul comentând. Sau comentează pe e-mail, nu în “public”.

E.Ţ.: Cum te protejezi de piraţi? Nu e frustrant ca cineva să-ţi pună, de pildă, toate cărţile în format pdf pe care le oferi pe site, pe un cd pe care să-l vândă?
R.P.: Nu prea pot să fac mare lucru. Încerc, dau mesaje când aflu de o piratare, am pus nişte anunţuri pe site care apar la descărcare de cărţi, am schimbat textul de pe pagina de copyright ca să fie mai clar… Dar să mă judec cu cineva nu îmi arde, mai ales în România. Dacă cineva pune cărţile pe un CD şi le vinde mă enervez puţin, dar cred că e vorba de o taxă pe prostie pe care o percepe de la cei care cumpără. Dacă în momentul când cumperi un CD cu cărţi nu te uiţi înainte dacă volumele alea există pe net, “meriţi” să fii păcălit şi să plăteşti. Sincer însă nu cred că s-au vândut multe cărţi. Cel mult s-au descărcat şi postat pe alte siteuri. Ceea ce nu e foarte avantajos pentru LiterNet, dar e relativ inofensiv.

E.Ţ.: Care crezi că e cea mai mare “bubă” a editurilor din România la ora asta?
R.P.: Că sunt convinse că “merge şi aşa”. Motto-ul pare să fie “Publică buluc, ceva tot se vinde”.
Plus o bubă specifică României: nu au oameni pricepuţi. Nu au (unele deloc, altele insuficient de mulţi) redactori de carte, nu au traducători, nu au graficieni, nu au oameni de marketing. Aruncă pe piaţă mult prea multe titluri, fără să se gândească să le promoveze diferenţiat, pentru public diferit. Eu când intru într-o librărie am o reacţie de respingere. E atât de multă carte că nu mai ştiu să selectez. Şi intru în librărie mai rar şi cumpăr mult mai puţin decât înainte (e drept că şi citesc ceva mai puţin, din lipsă de timp).
Nu am văzut nici un editor să stea o zi lângă un raft şi să se uite ce impact are o anumită copertă asupra cititorului. Nu am văzut vreun editor care să ceară librăriei să facă împărţirea cărţilor pe genuri (de dragoste, de aventuri, poliţiste… poate doar cele de copii sunt separate) şi nu pe colecţii generaliste gen Raftul Denisei sau Biblioteca Polirom sau altele asemenea…
Nu am văzut un editor care să se apuce să publice topuri de vânzări cu cifre clare. Nu am văzut nici un editor care să laude o carte a unei alte edituri. Nu am văzut nici un editor care să îşi întrebe cumpărătorii dacă volumele cumpărate le-au plăcut sau nu. Nu am văzut nici un editor care să facă ceva pentru public, care să îmi dea senzaţia că eu chiar contez pentru el şi nu sunt doar o vacă de muls. Şi că relaţia noastră e bazată pe bucuria pe care vrea să mi-o ofere, nu pe banii pe care vrea să mi-i ia. Şi orice editor care îmi oferă bucurie îmi ia mai mulţi bani decât unul care vrea să mă păcălească…

E.Ţ.: Când vom vedea în Bucureşti o clădire pe care să troneze cu litere uriaşe sigla LiterNet iar Răzvan Penescu să stea în biroul de la ultimul etaj, într-un fotoliu de piele, decizând care e următorul autor pe care-l va lansa?
R.P.: Niciodată. Nu îmi doresc să fiu un magnat editorial. Nu e o meserie în care să cred că aş excela. Mai degrabă mi-ar plăcea să promovez cărţi, să mă îndrăgostesc de ele şi să spun multor oameni de ce merită să te îndrăgosteşti de o anumită carte. Cam asta fac şi la LiterNet, doar că trebuie să fac şi alte lucruri pentru că nu are cine să le facă. Deşi sunt un om complicat şi nu cred că aş putea face acelaşi lucru în fiecare zi. Marele avantaj acum e că am o viaţă de zi în care sunt consultant financiar şi una de noapte în care sunt editor de LiterNet. Nici nu poţi să îţi imaginezi cât echilibru îmi aduce această dualitate şi cât de bine mă simt între lumi.
În plus nu mi-aş dori să depind financiar de lumea culturală. E o lume în care se gândeşte de mult prea multe ori greşit şi în care se aşteaptă prea multe de la stat. Ceea ce eu urăsc sincer.
Şi oricum, nu îmi doresc litere uriaşe şi fotolii de piele. Îmi place mai mult ceva discret şi neconvenţional.

(interviu publicat pe Eddie.ro, martie 2008)

Share

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • Digg
  • Reddit

Tags: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Print
WP Socializer Aakash Web